clănțăniverb
clăn-ță-ni
Definiții
verb intranzitiv
1A produce un zgomot sacadat și ascuțit prin lovirea dinților unii de alții, de obicei din cauza frigului, fricii sau emoției.
„În frigul iernii, copiii clănțăneau din dinți."
verb intranzitiv
2A vibra sau a produce un sunet metalic, asemănător cu zgomotul dinților care se lovesc.
„Vechiul motor clănțănea pe drumul accidentat."
Gramatică
Verb de conjugarea a IV-a. Forme: eu clănțănesc, tu clănțănești, el/ea clănțănește, noi clănțănim, voi clănțăniți, ei/ele clănțănesc. Participiu: clănțănit. Gerunziu: clănțănind.
Expresii și locuțiuni
a-i clănțăni dinții — a-i fi frică sau a-i fi frig, manifestat prin zgomotul dinților
Etimologie
Din slavă (veche) klęštati sau forma onomatopeică, legată de zgomotul produs de dinți.
Se scrie corect: Se scrie cu â (clănțăni), nu cu î (clănțîni). Atenție la diacritice: clănțăni, nu clanțani.