cuviințăsubstantiv
cu-vi-in-ță
Definiții
substantiv feminin
1Atitudine sau comportare potrivită, respectuoasă și demnă, conformă cu regulile morale și sociale; bună-cuviință.
„Copiii au dat dovadă de cuviință în fața oaspeților."
substantiv feminin
2Respect și considerație față de cineva, manifestate prin vorbe și fapte.
„El i-a vorbit cu cuviință bătrânului."
Gramatică
Se folosește mai ales la singular; pluralul este rar.
Antonime
obrăznicienecuviințăgrosolănieimpolitețe
Expresii și locuțiuni
a-și face cuviința — a se comporta conform regulilor de bună purtare
Etimologie
Din slavonă cuvino (potrivit, cuvenit), influențat de cuvânt.
Se scrie corect: Se scrie cu „ii” după „v”, nu „cuvință” sau „cuviința” fără cratimă. Atenție la diacritice: cuviință, nu cuviinta.