politețesubstantiv
po-li-te-țe
Definiții
substantiv feminin
1Atitudine sau comportare civilizată, respectuoasă și binevoitoare față de ceilalți; bună-cuviință.
„A dat dovadă de multă politețe când a salutat-o pe doamna profesoară."
substantiv feminin
2Formulă sau gest de curtoazie folosit în relațiile sociale.
„A schimbat câteva politețe cu vecinii înainte de a pleca."
Gramatică
Substantiv feminin, terminat în -e, plural în -i. Articolul hotărât la singular este 'politețea'.
Sinonime
bună-cuviințăcurtoazieamabilitatecivilizațiemaniere
Antonime
obrăznicienepolitetegrosolănieimpolitețe
Expresii și locuțiuni
a face politețe — a saluta sau a se comporta politicos; a face un gest de curtoazie.
din politețe — din respect sau bună-cuviință, nu din convingere.
Etimologie
Din franceză politesse, derivat din italiană politezza, care provine din latină politus (lustruit, fin).
Se scrie corect: Se scrie cu 'ț' după 'e': politețe, nu 'politece' sau 'politețe' cu 'ț' greșit. Atenție la accent: po-li-TE-țe.