Pe scurt
Empirismul modern, reprezentat de John Locke și David Hume, susține că toată cunoașterea provine din experiența senzorială, mintea umană fiind la naștere o „tabula rasa”. Locke critică noțiunea de substanță, considerând-o o idee complexă fără suport senzorial direct, iar Hume duce această critică mai departe, argumentând că substanțele, cauzalitatea și sinele sunt doar ficțiuni ale minții bazate pe obișnuință și asociere.
Tabula rasa și ideile la Locke
Locke afirmă că mintea umană este la naștere o
„tabula rasa” (o foaie albă) pe care experiența scrie toate cunoștințele. În lucrarea „Eseu asupra intelectului omenesc”, el distinge între:
- Idei simple – primite direct prin simțuri (de exemplu, culoarea, sunetul, duritatea)
- Idei complexe – formate prin combinarea, compararea sau abstractizarea ideilor simple (de exemplu, ideea de „măr” sau de „substanță”)
Critica substanței la Locke
Locke critică noțiunea de
substanță:
- Nu putem percepe o substanță în sine, ci doar calitățile sale (soliditate, culoare, miros etc.)
- Substanța este o idee complexă presupusă a fi suportul calităților, dar despre care nu avem o impresie senzorială directă
- Exemplu: Dacă avem un măr, percepem culoarea roșie, gustul dulce, forma rotundă. Însă nu percepem „substanța” mărului în sine. Locke spune că substanța este doar un suport ipotetic al acestor calități, o idee complexă pe care o formăm pentru a explica unitatea percepțiilor, dar despre care nu avem o impresie directă.
Impresii și idei la Hume
Hume duce critica mai departe, aplicând un
scepticism radical. În „Tratat asupra naturii umane”, el argumentează că toate percepțiile noastre sunt:
- Impresii – percepții vii, cum ar fi senzațiile imediate (de exemplu, senzația de căldură sau de culoare)
- Idei – copii slabe ale impresiilor (de exemplu, amintirea unei senzații)
Orice idee care nu poate fi redusă la o impresie este lipsită de temei.
Critica substanței materiale și spirituale la Hume
Hume subminează:
- Substanța materială – nu percepem o masă, ci doar culoarea, duritatea, forma ei
- Substanța spirituală (sinele) – „sinele” nu este decât un flux de percepții
- Exemplu (critica sinele): Încercați să vă observați „sinele” în introspecție. Veți găsi doar senzații, gânduri, emoții – niciodată un „eu” constant. Hume susține că sinele este un teatru în care percepții diferite se succed, iar credința într-un „eu” substanțial este o iluzie generată de continuitatea memoriei.
Limitele cunoașterii empirice
Limitele cunoașterii sunt trasate clar:
- Cauzalitatea – nu poate fi cunoscută obiectiv; observăm doar o succesiune constantă de evenimente, nu o legătură necesară
- Exemplu (cauzalitatea): Când vedem o bilă care lovește alta și aceasta se mișcă, observăm o succesiune constantă: prima bilă se mișcă, a doua se mișcă după impact. Nu percepem o „legătură necesară” între ele, ci doar obișnuința asocierii. Conform lui Hume, cauzalitatea este o proiecție a minții noastre bazată pe repetiție.
- Existența lumii exterioare – nu poate fi demonstrată; credem în ea prin instinct
- Substanțele – sunt ficțiuni ale minții
Această critică pregătește terenul pentru filosofia critică a lui Kant și pentru fenomenalismul modern.
Verifică-te!
- Ce distinge Locke între idei simple și idei complexe?
- De ce consideră Hume că ideea de cauzalitate este doar o proiecție a minții?
- Cum argumentează Hume că sinele nu este o substanță, ci un flux de percepții?